ALÁMĂ, (2, 3) alămuri, s.f. 1. Aliaj de cupru şi zinc, galben-auriu, maleabil, ductil, uşor de prelucrat, cu numeroase şi variate întrebuinţări în industrie. 2. (La pl.) Obiecte de alamă (1); alămărie². 3. (La pl.) Instrumente muzicale de suflat din alamă (1). – Cf. it. l a m a „placă de metal“.

ALÁMĂ s. 1. (prin Ban.) mesing. (Obiecte de ~.) 2. (la pl.) alămărie. (Tot felul de ~ămuri.)

alámă s. f., g.-d. art. alámei; (obiecte de alamă) pl. alămuri

ALÁMĂ alămuri f. 1) Aliaj de cupru şi zinc, maleabil şi dur, utilizat în tehnică. 2) la pl. Obiecte din acest aliaj. Vas de ~. [G.-D. alamei] /cf. it. lama

alámă (-ắmuri), s.f. – Aliaj de cupru şi zinc. Ngr. μάλαμα „aur“, de unde mr. malamă, amálomă „aur“, alb. malamë „aur“. Schimbarea fonetică şi semantică este curioasă. Pare a fi vorba de o etimologie populară, datorată confuziei între aur şi alamă (foarte folosită odinioară în ornamentaţie, de ex. în lucrările de marchetărie). Analogia care se impune între alamă şi aramă ar putea explica schimbarea de accent. De asemenea trebuie să se fi produs o despărţire la *μ’ἄλαμα, înţeles ca un presupus *μὲ ἄλαμα „ cu aur“ (aceeaşi pierdere a lui μ iniţial în ngr. μασάμαυα › aramafta, formulă de imprecaţie, cf. N. Grămadă, Codrul Cosminului, IV, 309). Lambrior 373, Hasdeu 674 şi DAR pleacă de la it. lama › sb. lama „tinichea“; Densusianu, Rom., XXXIII, 273, pleacă de la ngr. λάμα, iar Körting 5406 de la lat. lamina, ipoteză abandonată. Der. alămar, s.m.; alămărie, s.f.; alămat, alămit, adj. (bătut cu cuie de alamă); alămiu, adj.