BÚCIUM¹, buciume, s.n. Instrument muzical de suflat în forma unui tub tronconic foarte lung, făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal şi folosit în special de ciobani pentru chemări şi semnale. [Var.: búcin s.n.] – Lat. bucinum.

BÚCIUM², buciume, s.n. (Pop.) 1. Trunchi sau buştean (de arbore); spec. butuc de viţă de vie. 2. Butuc (al roţii carului). – Et. nec.

BÚCIUM s. v. buştean, butuc, buturugă, ciot.

BÚCIUM s. (BOT.) (pop.) butuc, (reg.) muzuc.

BÚCIUM s. (MUZ.) (Maram.) trâmbiţă.

búcium (instrument, trunchi) s. n., pl. búciume

BÚCIUM ~e n. Instrument muzical de suflat, având forma unui tub conic, lung de aproape 3 m, confecţionat din coajă de tei sau din lemn, folosit (mai ales de ciobanii de la munte) pentru chemări sau semnale. [Sil. -cium] /<lat. bucinum

BUCIUM, buciume, s.n. (În medicina populară) Cornet confecţionat din pânză de cânepă impregnată cu ceară, care se introduce în ureche, se aprinde şi se lasă sa ardă cât suportă pacientul, pentru calmarea durerilor de urechi şi desfundarea urechilor.

búcium (-me), s.n. – 1. Instrument muzical de suflat, folosit de ciobani, de mari dimensiuni (pînă la 3 m lungime), făcut dintr-o ramură scobită de tei, arţar sau cireş, sau de doage strînse tare cu fîşii de coajă de cireş. – 2. Trunchi, buştean, butuc. – 3. Butuc de roată. – 4. Tub în general. – Var. buci(u)n, buciume, buciumă, toate înv. – Mr. bucium „trunchi“. Lat. būcĭna sau būccĭna (Puşcariu 228; REW 1368; Candrea-Dens., 193; DAR); cf. v. fr. buisine, sp., port. bocina. Fonetismul prezintă unele dificultăţi. Rezultatul normal, bucin(ă), s-a modificat, în privinţa vocalismului, prin propagarea timbrului u, şi în acelaşi timp, prin asimilarea lui n final cu labiala iniţială. (Cf. Candrea, Éléments, 59). DAR consideră că bucium 2, este un cuvînt diferit, care este în legătură cu butuc; în realitate, este vorba numai de o extindere a sensului 1, dat fiind că bucium este, la prima vedere, o ramură groasă sau un trunchi de grosime medie, cu coajă, dar curăţat de crengi. Der. bucinar, s.m. (coşar); buciniş, s.m. (cucută, Conium maculatum, angelică, Archangelica officinalis); buciuma (var. înv. bucina), vb. (a cînta din bucium; a vesti, a anunţa), din lat. būccĭnāre (Puşcariu 229; Candrea-Dens., 194; REW 1369); buciumaş, s.m. (persoană care cîntă din bucium); buciumător, adj. (tunător). – Din rom. provine bg. bučimiš (Conium maculatum), cf. Capidan, Raporturile, 210.