CAPRÍCIU, capricii, s.n. 1. Dorinţă trecătoare, adesea extravagantă, manifestată cu încăpăţânare; gust schimbător, neaşteptat; toană¹, farafastâcuri (2), bâzdâc. 2. Compoziţie muzicală instrumentală fără formă precisă, cu caracter de improvizaţie, cu treceri neaşteptate de la o stare emoţională la alta. [Var.: (înv.) capríţ s.n.] – Din fr. caprice, capriccio, it. capriccio.

CAPRÍCIU s. 1. chef, fandoseală, fantezie, fason, fiţă, graţiozităţi (pl.), maimuţăreală, moft, naz, poftă, prosteală, sclifoseală, toană, (pop. şi fam.) pârţag, scălâmbăială, scălâmbăiere, scălâmbăitură, (pop.) fasoleală, hachiţă, izmeneală, pandalie, (înv. şi reg.) marghiolie, nacafa, pală, (reg.) marghioleală, năbădaie, toancă, zâmbâc, (Transilv.) pont, (Mold., prin Bucov. şi Transilv.) sucă, (înv.) schimonosire, schimonositură, (grecism înv.) paraxenie, (fam.) bâzdâc, farafastâc, marafet, (fam. fig.) boală, dambla. (N-a fost decât un ~.) 2. (MUZ.) fantezie, (rar) ricercar. (Un ~ spaniol.)

capríciu s. n. (sil. -pri-) [-ciu pron. -ciu], art. capríciul; pl. caprícii, art. capríciile (sil. -ci-i-)

CAPRÍCI//U ~i n. 1) Dispoziţie de moment neaşteptată şi, adesea, stranie, manifestată cu încăpăţânare; naz; toană; moft. ♢ ~ile modei caracter schimbător al modei. 2) Compoziţie muzicală instrumentală sau vocală de formă liberă, având caracter de improvizaţie. [Sil. -pri-ciu] /<fr. caprice, it. capriccio

CAPRÍCIU s.n. 1. Dorinţă trecătoare, de cele mai multe ori extravagantă; gust neobişnuit, ciudat; toană. 2. Compoziţie muzicală instrumentală, ritmică şi cu un tempo viu, fără formă fixă. [Var. capriţ, capriţiu, s.n. / < fr. caprice, it. capriccio].

CAPRÍCIU s. n. 1. dorinţă trecătoare, extravagantă; gust neobişnuit, ciudat; toană. 2. (muz.) piesă cu caracter capricios, de virtuozitate, de construcţie liberă. (<fr. caprice, it. capriccio)

capríciu (-ii), s.n. – Dorinţă trecătoare, toană. – Mr. căpriciu. It. capriccio, de unde şi ngr. ϰαπρίτιο (› mr.). – Der. capricios, adj.