CLÁNŢĂ, clanţe, s.f. 1. Mâner metalic montat la broasca uşii sau a porţii, care prin apăsare, face să funcţioneze mecanismul de închidere şi de deschidere al acestora; clampă. 2. Fig. (Peior. şi fam.) Gură. ♢ Expr. A(-i) da cu clanţa = a vorbi mult, întruna (şi despre lucruri mărunte). Rău (sau bun) de clanţă, se spune despre un om care vorbeşte mult (şi inutil) sau despre un om certăreţ. A se lua (cu cineva) la clanţă = a se certa (cu cineva). Ţine-ţi clanţa! sau tacă-ţi clanţa! = nu mai vorbi! taci!; – Cf. c l a n ţ.

CLÁNŢĂ s. v. gură.

CLÁNŢĂ s. ivăr, încuietoare, (reg.) zimpirig, (Mold.) clampă, (Transilv.) clenci, (Ban.) clenţaică, (prin Transilv.) rătez, (Ban.) şnală, (Transilv. şi Olt.) verver. (~ la broasca uşii.)

clánţă s. f., g.-d. art. clánţei; pl. clánţe

CLÁNŢ//Ă ~e f. 1) Mâner care, prin apăsare, face să acţioneze mecanismul de închidere/deschidere a uşii; clampă. 2) fig. depr. Organ al vorbirii; gură. ♢ Ţine-ţi ~a! taci! nu mai vorbi! [G.-D. clanţei] /Din clanţ