COMPETÉNŢĂ, competenţe, s.f. Capacitate a cuiva de a se pronunţa asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoaşteri adânci a problemei în discuţie; capacitate a unei autorităţi, a unui funcţionar etc. de a exercita anumite atribuţii. ♢ Expr. A fi de competenţa cuiva = a intra în atribuţiile cuiva. A-şi declina competenţa = a se declara lipsit de autoritate (legală) sau fără pregătirea necesară pentru a judeca o chestiune sau pentru a se pronunţa într-o problemă. [Var.: competínţă s.f.] – Din fr. compétence.

Competenţă ≠ incompetenţă

COMPETÉNŢĂ s. 1. v. capacitate. 2. v. calitate.

competénţă s. f., g.-d. art. competénţei; pl. competénţe

COMPETÉNŢ//Ă ~e f. 1) Caracter competent. 2) Ansamblu de informaţii teoretice şi practice. A avea ~. A studia cu ~. 3) Per-soană competentă. A consulta o ~. [G.-D. competenţei] /<fr. compétence

COMPETÉNŢĂ s. f. 1. capacitate a cuiva de a se pronunţa asupra unei probleme, de a face ceva. 2. aptitudine, calitate a unei autorităţi, a unui funcţionar de a exercita anumite atribuţii. o a fi de ă cuiva = a intra în atribuţiile cuiva; a-şi declina ă = a se declara fără autoritate, fără pregătirea necesară sau legală pentru a soluţiona un litigiu. 3. ştiinţa lingvistică implicită, interiorizată de subiecţii vorbitori ai unei limbi. 4. particularitate a unui agent morfogenetic de a deplasa elementele unei roci. 5. (biol.) capacitate a celulelor de a reacţiona la semnale de dezvoltare. (<fr. compétence, lat. competentia)

COMPETÉNŢĂ s.f. 1. Pricepere, cădere de a se pronunţa asupra unei probleme, de a face ceva; capacitate a unei autorităţi, a unui funcţionar etc. de a exercita anumite atribuţii. ♢ A fi de competenţa cuiva = a intra în atribuţiile cuiva; a-şi declina competenţa = a se declara fără autoritate sau fără pregătirea necesară pentru a se pronunţa într-o problemă. 2. Particularitate a unui agent morfogenetic (apă, vânt, gheţar) de a deplasa elementele unei roci. [Var. competinţă s.f. / cf. fr. compétence, it. competenza, lat. competentia].

competenta sociala