CUC, cuci, s.m. 1. Pasăre călătoare cu pene cenuşii, cu coada lungă cu pete albe, care îşi depune ouăle în cuiburi străine pentru a fi clocite de alte păsări şi care este cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate (Cuculus canorus). ♢ Ceas cu cuc = ceasornic de perete care, la fiecare oră, sfert, jumătate sau trei sferturi de oră, marchează timpul prin sunete care întâi imită cântecul cucului. (1); fig. lucru extravagant. ♢ Expr. Lapte de cuc = ceva imposibil. (A umbla) de flori de cuc = (a umbla) fără rost. ♦ (Ir.) Cuc-armenesc = pupăză. ♦ (Adverbial) Izolat, singur, străin. ♢ Expr. Singur cuc = absolut singur. 2. Intră în compunerea unor nume de plante: ciuboţica-cucului, limba-cucului etc. 3. (La unele jocuri de copii) Lovitură cu mingea în înălţime. – Lat. cucus.

cuc s.m., voc. cucule!; pl. cuci

CUC cuci m. Pasăre migratoare cu penele cenuşii, având coada lungă cu pete albe, care îşi depune ouăle în cuiburile altor păsări, cunoscută după strigătul său caracteristic. ♢ De flori de ~ în zadar; degeaba. I-a cântat ~ul din faţă se spune despre cineva care prosperă. Aşa are să-i cânte ~ul se spune despre cineva care nu se va întoarce niciodată. /< lat. cucus

cuc¹ s.n. (reg.) 1. plăcintă. 2. sângerete (preparat din carne de porc cu sânge).

cuc² s.n. (reg.) partea de jos a scocului (jilipului) prin care se coboară lemnele de foc; săritoare.

cuc, sula,aparatul reproducator