INDÍCIU, indicii, s.n. Semn (aparent) după care se deduce existenţa unui lucru, a unui fenomen etc. ♦ Particularitate, semnalment, manifestare, dovadă concretă după care se poate recunoaşte un obiect, o fiinţă sau un fenomen. ♦ (Jur.) Faptă, împrejurare, situaţie, care, privită în legătură cu alte fapte, împrejurări sau situaţii, poate servi ca probă într-un proces. – Din lat. indicium (cu sensuri după fr. indice).

INDÍCIU s. v. dovadă.

indíciu s. n. [-ciu pron. -ciu], art. indíciul; pl. indícii, art. indíciile (sil. -ci-i-)

INDÍCI//U ~i n. 1) Particularitate după care poate fi recunoscut un obiect sau fenomen. 2) Semn după care se deduce existenţa unui obiect sau fenomen. 3) jur. Faptă, împrejurare, situaţie care poate servi ca probă într-un proces. [sil. -ciu] /<lat. indicium, fr. indice

INDÍCIU s.n. Semn, dovadă concretă potrivit căreia se poate deduce existenţa unui lucru; semn, particularitate după care poate fi recunoscut un obiect, un fenomen sau un fapt. [Pron. -ciu. / < lat. indicium].