ACCÉNT, accente, s.n. 1. Pronunţare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra unei vocale pentru a marca această pronunţare sau altă particularitate de pronunţare. Accent ascuţit. Accent circumflex. Accent grav. ♢ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a da atenţie deosebită (unei probleme). 2. Fel particular de pronunţare, specific unui grai, unei limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief a unui sunet muzical prin amplificarea sonorităţii sau prin prelungirea duratei lui. – Din fr. accent, lat. accentus.

ACCÉNT s. 1. v. ton. 2. intonaţie, ton. (Vorbea cu un ~ plin de căldură.)

accént s. n. (sil. ac-), pl. accénte

ACCÉNT ~e n. 1) Pronunţare mai intensă a unei silabe sau a unui cuvânt. 2) Semn deasupra unei litere sau silabe, care indică locul şi felul accentuării. 3) Mod specific de a vorbi o limbă. Vorbeşte cu un ~ străin. /<fr. accent, lat. accentus

[accent, diacritice etc. – tavi!] piesa a costumului taranesc din partile Bihorului, zadie.

ACCÉNT s.n. 1. Intonaţie specială a unei silabe dintr-un cuvânt, pusă în evidenţă prin mărirea intensităţii vocii sau prin varietatea tonului. ♦ Emisiune mai intensă a unui sunet sau a unui acord. ♦ Semn grafic care indică accentuarea unei silabe sau a unui sunet. 2. Mod specific de a vorbi o limbă sau un dialect. 3. Intonaţie afectivă, mlădiere specială a tonului, a vocii. 4. (Fig.) Importanţă. [Pl. -te, (rar) -turi. / < lat. accentus, cf. fr. accent].

ACCÉNT, accente, şterge-mă!