AMĂNÚNT, -Ă, amănunţi, -te, s.n., adj. 1. S.n. Element secundar, neesenţial al unui obiect, al unui fenomen sau al unui eveniment, detaliu; (rar) amănunţime. ♢ Loc. adj. şi adv. Cu amănuntul = cu bucata, în detaliu, în mici cantităţi. Comerţ cu amănuntul. ♢ Loc. adv. (Cu) de-amănuntul sau până în cele mai mici amănunte sau în amănunt, în toate amănuntele = până în cele mai mici detalii; minuţios. 2. Adj. (Înv.) Amănunţit². [Var.: (reg.) amărúnt s.n.] – A³ + mănunt „mărunt“.

AMĂNÚNT s. detaliu, (rar) amănunţime. (Ştie totul în ~.)

AMĂNÚNT adj. v. amănunţit, amplu, detaliat, dezvoltat.

amănúnt s. n., pl. amănúnte

AMĂNÚNT ~e n. Element neesenţial dintr-un ansamblu; parte secundară a unui lucru; detaliu. ♢ (Cu) de ~ul în cele mai mici detalii. Cu ~ul cu bucata. /a + mănunt

amănúnt (-te), s.n. – 1. (Înv.) Amănunţit, în detaliu (sens adv.) – 2. Detaliat (sens adj.). 3. Detaliu. – Var. amărunt, (cu der. săi). De la mărunt, cu a- caracteristic formelor adv. Uzul ca s. este modern, pentru cel adv. cf. it. a minuto. – Der. amănunţi, vb. (a mărunţi; a da amănunte); amănunţime, s.f. (detaliu).