APOSTROFÁ, apostrofez, vb. I. Tranz. A adresa cuiva o mustrare (violentă), a mustra pe cineva (cu ton aspru). – Din fr. apostropher.

APOSTRÓFĂ¹, apostrofe, s.f. 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-şi brusc cursul expunerii, se adresează direect unei persoane sau unui lucru personificat. – DIn fr. apostrophe, lat. apostropha.

APOSTRÓFĂ² s.f. v. apostrof.

APOSTRÓFĂ s. v. apostrofare.

APOSTROFÁ vb. v. certa.

apostrofá vb., ind. prez. 1 sg. apostroféz, 3 sg. şi pl. apostrofeáză

apostrófă (imputare) s. f., g.-d. art. apostrófei; pl. apostrófe

APOSTRÓF//Ă ~e f. 1) Figură retorică prin care un vorbitor sau un scriitor se adresează direct cuiva. 2) Cuvinte de reproş (adresate cuiva pe un ton aspru). /<fr. apostrophe, lat. apostropha

A APOSTROF//Á ~éz tranz. (persoane) A supune unei apostrofe; a întrerupe brutal făcând o observaţie aspră. /<fr. apostropher

APOSTROFÁ vb. I. tr. A vorbi cuiva aspru, a mustra. [< fr. apostropher].

APOSTRÓFĂ s.f. Procedeu stilistic constând în întreruperea bruscă a şirului ideilor pentru a se adresa direct unei persoane sau unui lucru. ♦ Mustrare, imputare, reproş (adresat violent cuiva). [< fr. apostrophe, lat. apostropha, gr. apostrophe – întoarcere către].