ARŢÁR, arţari, s.m. Arbore cu lemnul alb şi tare, rezistent, cu frunze opuse şi fructe aripate, înrudit cu paltinul (Acer platanoides). – Et. nec.

ARŢÁR s. v. brâglar.

ARŢÁR s. (BOT.) 1. (Acer platanoides) (rar) platan, (reg.) velniş. 2. arţar tătăresc v. gladiş.

arţár s. m., pl. arţári

ARŢÁR ~i m. Arbore cu frunze late, ovale şi adânc dinţate, cu lemnul alb şi rezistent, cu fructe aripate. /<lat. arciarium

arţár (-ri), s.m. – Arbore cu lemnul alb şi tare (Acer tartaricum). – Var. (h)arţar(iu), aţar, arcer(iu). Probabil din lat. *arcearius, care reprezintă mai puţin numele arborelui, acer (Puşcariu 131; Puşcariu, Lat. li, 63; REW 91; DAR), cît mai ales o referire la arcus „arc“, care se fabrica de obicei din lemnul acestuia; cf. celălalt nume rom. al arborelui, brîglar, de la brîglă „prăjină“ şi, pentru formă, lat. *acereus › retor. ischi. Der. de la acer, propusă de Burlă, Studii, 137, reluată de Körting 113, a fost respinsă de Densusianu, Rom., XXXIII, 274 şi Graur, BL, V, 86. Var. arcer înseamnă în limba actuală „tocilă“, care iniţial se obţinea prin ţinerea în apă a unei bucăţi de lemn de arţar pînă se întărea şi astfel putea fi folosită la ascuţit; cf. Hasdeu 1500. Identitatea ambelor cuvinte nu este admisă de toţi cercetătorii. Körting 125 invoca lat. aciarium, ipoteză respinsă de Densusianu, Rom., XXXIII, 274 şi admisă de Scriban, care pleacă de la it. acciaro. Pentru DAR, etimonul lui arcer este necunoscut; Puşcariu, Dacor., IX, 422, îl derivă de la lat. ilicem, cu suf. -er.