ARMÓNIC, -Ă, armonici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Bazat pe principiile armoniei¹. 2. S.f. (Fiz.) Vibraţie care însoţeşte vibraţia fundamentală de acelaşi tip şi care se produce cu o frecvenţă egală cu un multiplu întreg al frecvenţei vibraţiei fundamentale. – Din fr. harmonique, lat. harmonicus.

ARMÓNIC adj. (MAT., FIZ.) sinusoidal. (Mărime periodică ~.)

armónic adj. m., pl. armónici; f. sg. armónică; pl. armónice

ARMÓNI//C ~că (~ci, ~ce) Care ţine de armonie; propriu armoniei. /<fr. harmonique, lat. harmonicus

ARMÓNIC, -Ă adj. Armonios. // s.f.pl. Sunete accesorii a căror frecvenţă reprezintă un multiplu al numărului de vibraţii pe secundă ale sunetului fundamental. [Cf. it. armonico, fr. harmonique, lat. harmonicus].