ARTICULÁŢIE, articulaţii, s.f. 1. Legătură între două sau mai multe oase (prin intermediul ligamentelor); locul acestei legături; încheietură. ♦ Legătură mobilă a segmentelor unui animal artropod. ♦ Legătură între două sau mai multe corpuri solide, care permite rotaţia lor relativă în jurul uneia sau a două axe sau în jurul unui punct. 2. (Rar) Articulare. – Din fr. articulation, lat. articulatio, -onis.

ARTICULÁŢIE s. 1. v. pronunţare. 2. (ANAT.) încheietură, (înv. şi pop.) nod, (înv.) armonie, (fam. fig.) balamale (pl.). (~iile omului.) 3. (ANAT.) articulaţie semimobilă v. amfiartroză.

articuláţie s. f. (sil. -ţi-e), art. articuláţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. articuláţiei; pl. articuláţii, art. articuláţiile (sil. -ţi-i-)

ARTICULÁŢI//E ~i f. 1) Legătură mobilă între două sau mai multe oase şi locul acestei legături; încheietură. 2) tehn. Legătură între două sau mai multe corpuri solide, care permite mişcare relativă a acestora. 3) lingv. Mod de pronunţare a sunetelor cu ajutorul organelor de vorbire. [G.-D. articulaţiei] /<fr. articulation, lat. articulatio, ~onis

ARTICULÁŢIE s.f. 1. Încheietură, legătură (mobilă) între oase. ♦ Legătură între două corpuri solide, care permite rotirea lor în jurul unui punct sau al unei axe. 2. Mod de a pronunţa, de a rosti un sunet; pronunţare a unui sunet; articulare. ♢ Bază de articulaţie = modul de pronunţare a sunetelor, care se face într-un anumit fel în fiecare limbă sau dialect. [Gen. -iei, var. articulaţiune s.f. / cf. fr. articulation, lat. articulatio].