ASCÉT, -Ă, asceţi, -te, s.m. şi f. (Livr.) Pustnic, sihastru; fig. persoană care duce o viaţă austeră şi retrasă. – Din fr. ascète.

ASCÉT s. v. pustnic.

ascét s. m., pl. ascéţi

ASCÉ//T ~ţi m. rel. 1) Călugăr care s-a retras într-un loc ferit de lume, petrecându-şi viaţa în post şi rugăciuni; sihastru; schimnic; pustnic. 2) fig. Persoană care duce o viaţă austeră şi retrasă. /<fr. ascete

ASCÉT s.m. şi f. Sihastru, anahoret, pustnic. ♦ (Fig.) Om care îşi impune o viaţă austeră şi retrasă. [< fr. ascète, lat. asceta, cf. gr. asketes – deprins, exercitat].

ascét (-ţi), s.m. – Pustnic, sihastru. – Var. (înv) aschit, aschet. Ngr. ἀσϰητής „obişnuit (cu viaţa ascetică)“ şi modern din fr. (cf. Murnu 7). Sec. XVII. – Der. ascetic, adj., din fr.; ascetism, s.n., din fr.: aschitac (var. aschitean), s.m. (înv., ascet).