ASPIRÁŢIE, aspiraţii, s.f. 1. Aspirare. ♦ Deplasare a unui lichid într-o conductă prin micşorarea presiunii aerului din ea. 2. (Fon.) Zgomot produs prin frecarea aerului în trecerea lui prin laringe în cursul pronunţării unor sunete. 3. Fig. Năzuinţă, dorinţă, râvnă. [Var.: (înv.) aspiraţiúne s.f.] – Din fr. aspiration.

ASPIRÁŢIE s. dor, dorinţă, năzuinţă, poftă, pornire, râvnă, tendinţă, vis, (rar) năzuire, râvnire, (reg.) năduleală, (înv.) năslire, năslitură, râvnitură. (O ~ neîmplinită.)

aspiráţie s. f. (sil. -ţi-e), art. aspiráţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. aspiráţiei; pl. aspiráţii, art. aspiráţiile (sil. -ţi-i-)

ASPIRÁŢI//E ~i f. 1) v. A ASPIRA. 2) fig. Dorinţă puternică; năzuinţă; tendinţă. ~ de pace. 3) tehn. Deplasare a unui fluid printr-o conductă datorită micşorării aerului din ea. 4) lingv. Zgomot produs de curentul de aer la trecerea lui prin laringe. [G.-D. aspiraţiei; Sil. ţi-e] /<fr. aspiration, lat. adspiratio, ~onis

ASPIRÁŢIE s.f. 1. Năzuinţă, dorinţă, râvnă. 2. Deplasare a unui fluid de-a lungul unei conducte, care se produce prin micşorarea presiunii aerului din ea. ♦ Sorbire de aer; aspirare; zgomot produs prin frecarea aerului în trecerea lui prin laringe. [Gen. -iei, var. aspiraţiune s.f. / cf. fr. aspiration, it. aspirazione, lat. adspiratio].