BÁLĂ, bale, s.f. (Pop.) Monstru, dihanie, fiară groaznică. – Et. nec.

BĂLĂ s. v. amantă, concubină, iubită, prietenă.

bálă (monstru) s. f., g.-d. art. bálei; pl. bále

BÁL//Ă ~e f. folc. Fiară înspăimântătoare; monstru; dihanie. /Orig. nec.

bálă (-le), s.f. – Pachet, legătură. – Var. bal. Mr. bală. It. balla, de unde şi ngr. μπάλα. Var., din fr. balle. Aparţine terminologiei comerciale; cf. balot.

bálă (-le), s.f. – 1. Vietate, lighioană. – 2. Monstru, fiară. Probabil contracţie de la boală, care se foloseşte curent în limba populară, ca termen depreciativ, aplicat mai ales vitelor. Primul său sens trebuie să fi fost, ca în boală, cel de „lighioană primejdioasă“ sau „calamitate“. Accepţia de „monstru“, care apare exclusiv în dicţionare, este numai secundară şi artificială, datorită asocierii instinctive cu balaur. În acest sens se foloseşte mai ales în literatura scrisă: uzul popular (cf. în DAR; o bală de cîine, o bală de copil, du-te’n bală, mînca-te-ar balele; în Candrea; o bală de ibovnică) se identifică perfect cu cel al lui boală. După altă ipoteză, este vorba de lat. bellua (Tiktin; REW 1026; Philippide, II, 633; Pascu, Arch. Rom., VI, 224), cf. alb. boljë, „dragon“, it. belva „fiară“; dar această explicaţie prezintă dificultăţi fonetice. Hasdeu 2374, urmat de DAR, se gîndea la o formaţie modernă, pe baza lui bale, şi o lega cu credinţa populară legată de balele dracului. În sfîrşit, Scriban pleacă de la lat. pop. billa „animal de tracţiune“.