BÁLTĂ, bălţi, s.f. 1. Întindere de apă stătătoare, de obicei nu prea adâncă, având o vegetaţie şi o faună acvatică specifică; zonă de luncă inundabilă, cu locuri în care stagnează apa; p. ext. lac. ♢ Expr. A rămâne (sau a sta, a zăcea) baltă = a fi lăsat în părăsire; a sta pe loc, a stagna. A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în baltă = a face un gest, a spune o vorbă care stânjeneşte prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apă de ploaie adunată într-o adâncitură; groapă cu apă sau mocirlă; (prin exagerare) cantitate mare de lichid vărsat pe jos; băltoacă. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. b a l t ë.

BĂLŢÁ, bălţez, vb. I. Tranz. (Fam.) A vopsi în culori variate (şi nearmonizate); a tărca. – Din bălţat (der. regr.).

BĂLŢÁ vb. a (se) tărca. (Ce te-ai ~ aşa?)

BÁLTĂ s. 1. (GEOGR.) (pop.) tău, (reg.) rât, (înv.) paludă. (~ cu peşte bogat.) 2. (GEOGR.) (rar) lac. (~ Snagov.) 3. v. apăraie.

báltă s. f., g.-d. art. bălţii; pl. bălţi

bălţá vb., ind. prez. 1 sg. bălţéz, 3 sg. şi pl. bălţeáză

BÁLTĂ bălţi f. 1) Întindere de apă stătătoare, de adâncime mică, cu vegetaţie şi cu faună specifică. ♢ A lăsa (ceva) ~ a) a părăsi (ceva) fără a duce la bun sfârşit; b) a nu se mai interesa (de ceva). 2) Apă adunată într-o adâncitură în urma unei ploi mari sau a revărsării unui râu. 3) Cantitate mare de lichid vărsat pe jos. [G.-D. bălţii] /<sl. blato

báltă (-ţi), s.f. – 1. Mlaştină. – 2. Luncă inundabilă a Dunării. – 3. Băltoacă. – Mr., megl. baltă, istr. bote. Origine incertă. Există două teorii referitoare la istoria acestui cuvînt. Conform primei, este vorba de un cuvînt autohton, care s-ar trage dintr-o rădăcină indo-europeană *bal-, ce poate fi identificată în germ. *pol- (v. germ. de mai sus pfuol, v. eng. pol.), lituan. balá, sl. blato, celt. *palta (J. Kurylowicz, Mélanges Vendryes, 1925, p. 308; REW 6177). Din aceeaşi rădăcină ar deriva un ilir *balton, pl. *balta; şi de la această ultimă formă se consideră că pot proveni nu numai rom. baltă, ci şi alb. baljtë, lom. palta, triest. paltan, piem. pauta, ngr. βάλτη, ngr. μπάλτα, βάλτα, şi βάλτος, (Ascoli, Arch. glott., I, 261; G. Meyer, Neugr. St., II, 64; Berneker 70; DAR; Capidan, Raporturile, p. 461; Pascu, I, 179; Puşcariu, Lr., 180). Provenienţa ilirică nu este imposibilă, chiar dacă ilirii nu ne sînt cunoscuţi dat fiind că au trăit în regiuni mlăştinoase; iar extinderea cuvîntului în nordul Italiei ar fi o dovadă în favoarea acestei ipoteze. Cealaltă ipoteză, care a fost prima sub aspect cronologic, pare a fi mai puţin acceptată în prezent. Conform acesteia, baltă ar proveni din sl. blato, de unde provin şi bg. blato, slov., ceh. blato, pol. bloto, rus. boloto (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac; Roesler 565; Philippide, Principii, II, 698). Această ipoteză întîmpină o gravă dificultate şi anume metateza bla › bal, puţin probabilă în rom.; din această cauză, mai mulţi specialişti încearcă să arate că termenul rom. provine dintr-o formă slavă *balto, anterioară metatezei lichidelor. (Skok, Archiv za arb. Star., II, 114; Nandriş, Mélanges École Roumaine, II, 1-25 şi Dacor., VI, 350; Sandfeld 83; Vaillant, BL, XIV, 9). Faptul în sine nu este imposibil, dar pare puţin probabil; şi este curios de semnalat că forma sl. ipotetică, anterioară metatezei, nu a lăsat urme în limbile sl. moderne; că singurele forme sl. cu metateză provin din rom. (astfel rut. balta, cf. Miklosich, Wander., 12 şi Candrea, Elemente, 404; de asemenea bg. medie şi bg. baltina, cf. Jagic, Arch. slaw. Phil., XXII, 32, Berneker 70 şi Capidan, Raporturile, 230); şi pe care însuşi Miklosich, o vreme partizan al originii în sl. a cuvîntului, a ajuns să-l considere străin în sl., în Neugr, 11. Astfel stînd lucrurile, ipoteza autohtonă pare a întruni cele mai multe probabilităţi. Ngr. μπάλτα, provin din rom. (Murnu, Rum. Lehnvörter, 34), în vreme ce ngr. βάλτη, provine din iliră, după Triandaphyllidis, 150, şi din alb., după G. Meyer, Neugr. St., II, 64. Der. băltac, s.n. (baltă); băltăcăi, băltăcări, vb. (a da din picioare); băltăceală, s.f. (bătăi din picior); băltăci, vb. (a se bălăci; a se forma băltoace); băltăreţ, adj. (palustru); băltăreţ, s.m. (vînt dinspre lunca Dunării, vînt de miazăzi); băltărie, s.f. (baltă, mlaştină); băltău, s.n. (băltoacă); bălţi, vb. (a se forma băltoace); băltig, s,n, (baltă, mlaştină); băltină, s.f. (luncă, teren inundabil); băltiş, s.n. (teren mlăştinos); băltoacă, s.f. (baltă mică; bulhac); băltoc, s.n. (băltoacă); băltos, adj. (mlăştinos).