BALTÁG, baltage, s.n. Topor cu coadă lungă, întrebuinţat şi ca armă. ♦ Fig. Lovitură aplicată cu acest topor. [Pl. şi: baltaguri. - Var.: (reg.) baltác s.n.] – Cf. tc. b a l t a.

BALTÁG s. (înv.) chilom.

baltág s. n., pl. baltáge/baltáguri

BALTÁ//G ~ge n. 1) Topor mic, de obicei cu două tăişuri şi cu coadă lungă, folosit în trecut şi ca armă (mai ales de către ciobani). 2) Lovitură aplicată cu o asemenea armă. [Pl. şi baltaguri] /<turc. balta

baltág (-ge), s.n. – Topor cu coadă lungă, armă. – Var. baltac, băltag, băltac. Tc. baltak (Roesler 588; Şeineanu, II, 37; Lokotsch 207; Ronzevalle 46), cf. cuman. balta (Kuun 124). Menţionat din sec. XVII. Din tc. provin şi ngr. μπαλτᾶς, bg. baltija. Der. baltagiu, s.m. (soldat înarmat cu baltag), din tc. baltaci (sec. XVIII), este înv.