BELCIÚG, belciuge, s.n. 1. Verigă de metal de care se prinde un lacăt, un lanţ etc. ♢ Expr. A pune (sau a atârna cuiva) belciugul în nas = a pune stăpânire (pe cineva), a avea (pe cineva) în mână. (Fam.) A (nu) fi câştigat la belciuge = a (nu) fi considerat o persoană căreia i se poate cere orice fel de serviciu. 2. Braţ de râu care în perioadele de secetă rămâne ca un lac sinuos. – Din. sl. bĕličugŭ.

belciúg s. n., pl. belciúge

BELCIÚ//G ~ge n. Verigă de metal, fixată cu o scoabă sau cu un şurub (pe o uşă, pe o poartă, pe un uşor etc.), prin care se trece un lacăt, o frânghie sau un lanţ etc. ♢ A pune (sau a atârna) cuiva ~gul la nas a pune stăpânire pe cineva; a lua pe cineva în mâini. /<sl. bĕliţugu

belciúg (-ge), s.n. – 1. Verigă. – 2. (Înv.) Inel. – Mr. bilciugă, megl. bilţug. Sl. belŭčugŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Lexicon, 53; Türk, I, 263; Cihac); cf. bg. belčjug, v. sb. bĕlĭčugĭ, sb. biòčug, beòčug, „verigă de uşă“, rus. belčug. Totuşi, cuvîntul nu este sl., ci tc., cf. Berneker 48. Cuvîntul mr. se explică prin contaminare cu tc. bilezik „brăţară“ › rom. belezic (Şeineanu, II, 46), care a circulat, de asemenea, deşi puţin, cf. alb. beljezik, bg. belezik.