BLESTEMÁ, bléstem, vb. I. Tranz. A invoca urgia divinităţii împotriva cuiva. ♦ Intranz. A înjura, a ocărî, a huli.[Prez. ind. acc. şi: blestém] – Lat. pop. blastimare (= blasphemare).

A blestema ≠ a binecuvânta

BLESTEMÁ vb. v. excomunica.

blestemá vb., ind. prez. 1 bléstem/blestém, 3 sg. şi pl. bléstemă/blestémă

A BLESTEMÁ bléstem 1. tranz. A supune unui blestem; a condamna la nenorocire. 2. intranz. A rosti blesteme la adresa cuiva. /<lat. blastemare

blestemá (-m, -át), vb. – 1. A huli, a ocărî. – 2. (Refl.) A face jurămînt, a se jura. – 3. A vorbi de rău, a ponegri, a defăima. – Var. blăstăma, blăstema. Mr. blastim, megl. bl’astim. Lat. *blastēmāre, der. de la blasphemāre (Puşcariu 205; Meyer, Alb. St., IV, 27; REW 1155; Candrea-Dens., 162; DAR); cf. sp. lastimar, care atestă existenţa formei lat. vulg., cu t în loc de f; v. şi it. biasimare, fr. blâmer. Der. blestem, s.n. (blestemare, afurisire), care pare a fi un der. postverbal, dar pe care Pascu, I, 52, îl consideră un der. de la lat. *blastemium (în loc de blasphemium); blestemat, adj. (ticălos, afurisit; bandit; potlogar); blestemăţesc, adj. (infam); blestemăţeşte, adv. (înv., în chip mizerabil); blestemăţi, vb. (a ajunge rău); blestemăţie, s.f. (acţiune reprobabilă, în general).