BUF¹ interj. Cuvânt care imită zgomotul înfundat produs de căderea unui obiect tare, de o lovitură sau de o explozie. – Onomatopee.

BUF² s.n. Numele unei figuri la jocul de arşice. – Et. nec.

BUF³, -Ă, bufi, -e, adj. (Despre comedii) Cu un caracter comic exagerat. ♦ (Despre opere muzicale) Care este compus în genul liric uşor. ♦ (Despre actori sau cântăreţi) Care s-a specializat în interpretarea unor roluri comice de comedie sau de operă muzicală bufă³; (despre roluri) specific comediei sau operei muzicale bufe³. – Din fr. bouffe.

BUF interj. puf!

BUF adj. burlesc, caraghios, caricatural, grotesc, parodic, ridicol. (De un comic ~.)

buf adj. m., pl. bufi; f. sg. búfă, pl. búfe

buf interj., s. n.

BUF² ~ă (~i, ~e) 1) (despre opere muzicale sau dramatice) Care are un caracter comic exagerat. 2) (despre actori) Care este angajat în roluri comice. /<fr. bouffe

BUF¹ interj. (se foloseşte pentru a reda zgomotul puternic şi înfundat, produs de un obiect greu la cădere, de o lovitură, de o explozie etc.). /Onomat.

BUF, -Ă adj. (despre opere muzicale sau dramatice) cu un caracter comic grotesc, caricatural. (<it. buffo, fr. bouffe)

BUF, -Ă adj. (Despre opere muzicale sau dramatice) Hazliu; exagerat de comic; vesel. ♦ (Despre cântăreţi, actori) Care joacă roluri în opere comice, în farse, în comedii de intrigă etc. [< it. buffo, fr. bouffe].

buf (-fi), s.m. – Bufniţă. – Var. bufă, bufnă, buh(n)ă, buhniţă, buhac, puhaci, puhace. – Mr., megl. buf. Lat. būfus, de la būho, būfo (Puşcariu 231; REW 1352; Pascu, I, 54); cf. it. gufo, sp. buho, port. bufo. Forma simplă are circulaţie, generalizîndu-se formele contaminate cu cuvinte mai mult sau mai puţin asemănătoare din alte limbi, cum sînt bg. buchu(l), mag. buhu (› buhă), ngr. μποῦφος, pol. puhacz (› puhaci), poate şi cu creaţiile expresive bazate pe interj. buf.

buf interj. – Exprimă zgomotul produs de ciocnirea a două corpuri, de o lovitură sau o căzătură. Creaţie expresivă, care se întîlneşte cu sl. buchnoti sau buchati „a bate cu putere“, de unde bg. buchnuvam, sb. buchnuti, rus. buchatĭ (Berneker 97); fapt pentru care Miklosich, Slaw. Elem., 18, n-a şovăit să derive cuvîntul rom. din sl. Pe de altă parte, rezultatele acestei rădăcini expresive s-au contaminat şi cinfundat adesea cu cele ale lui buh-. Der. bufni (var. buhni, buvni, bumni, bugni, bufui, buhăi), vb. (a izbucni; a bombăni, a izbi); bufneală (var. bufăială, bufnet, bufnitură, buhnitură), s.f. (zgomot brusc); buhnaci, s.m. (certăreţ, gîlcevitor); bufnos, adj. (prost dispus, ursuz); îmbufna, vb. (a supăra, a irita); răbufni, vb. (a pocni; a cădea zgomotos).