BÚNDĂ, bunde, s.f. 1. Haină lungă şi largă de postav, îmblănită, purtată de bărbaţi; burcă¹; (reg.) blană mare făcută din piei de oaie, întrebuinţată de ţărani ca îmbrăcăminte de iarnă. 2. (Reg.) Pieptar (1). – Din magh. bunda.

BÚNDĂ s. pieptar. (~ înflorată.)

búndă s. f., g.-d. art. búndei; pl. búnde

BÚND//Ă ~e f. 1) Cojocel scurt, fără mâneci, din piele de miel, împodobit cu ornamente din piele sau cu broderie realizată cu fire de lână colorată; cojocel. 2) Cojoc lung şi miţos, confecţionat din piei de oaie cu lâna în afară; burcă. [G.-D. bundei] /<ung. bunda

búndă (-de), s.f. – Haină îmblănită purtată de ţărani. – Var. bo(a)ndră, bundră. Mag. bunda (Cihac, II, 486; Gáldi, Dict., 86); cf. sb., ceh., rut., pol., ţig. bunda. Nu pare probabil ca pol. bunda să vină din rom., cum afirma Miklosich, Wander., 13. – Der. îmbondori (var. îmboldori), vb. (a înfofoli) coincid cu der. de la bondră; cf. Puşcariu, Dacor., I, 231.