CÂNTÁR, cântare, s.n. 1. Nume dat mai multor instrumente care servesc la stabilirea greutăţii unui obiect sau a unei fiinţe, de obicei a unei mărfi. ♢ Expr. A trage la cântar = a) a cântări (mult), a avea greutate (mare); b) a avea importanţă. ♦ Cântărire. Înşală la cântar. 2. Unitate pentru măsurarea greutăţilor folosită în trecut, a cărei valoare a variat în timp şi pe regiuni. – Din tc. kantar.

CÂNTÁR s. v. basculă, crucea dinainte, decimal, zecimal.

CÂNTÁR s. 1. balanţă, (pop.) cumpănă, (reg., mai ales în Munt. şi Olt.) terezie, (prin Transilv.) şlag, (înv.) staderă.(~ pentru stabilirea greutăţii unei mărfi.) 2. (n. pr.; art.) v. Balanţa. 3. cântărire, cântărit, (pop.) cântăreală. (L-a înşelat la ~.)

cántar (vas) s. n., pl. cántare

cântár s. n., pl. cântáre

CÂNTÁR ~e n. Instrument pentru determinarea greutăţii unui corp constând dintr-o pârghie cu braţe egale şi două talere, care echilibrează cu greutăţi etalonate; balanţă; cumpănă. ♢ A trage la ~ a) a avea greutate; b) a conta; a avea importanţă. /<turc. kantar

CÁNTAR s.n. Vas de băut la greci şi la romani, cu picior şi toarte. ♦ Fântână de forma unui vas, din care ţâşnea apa. [Pl. -re, var. cantharos s.n. / < fr. canthare < lat. cantharus, gr. kantharos].

CÁNTAR s. n. 1. vas de băut la greci şi romani, cu picior şi toarte, folosit la amestecatul vinului cu apa. 2. fântână de forma unui vas, din care ţâşnea apa. (<fr. canthare, gr. kantharos)