CĂŢĂRÁ, cáţăr, vb. I. Refl. A se sui, agăţându-se pe un loc înalt (şi abrupt); a aburca. ♦ (Despre plante) A se prinde, a se fixa (cu cârcei) de ramuri, de ziduri etc. [Var.: (reg.) acăţărá vb. I] – Cf. a c ă ţ a.

CĂŢĂRÁ vb. a se cocoţa, a se ridica, a se sui, a se urca, (pop. şi fam.) a se zgăibăra, (pop.) a se aburca, a se ţuţuia, (reg.) a se burica, a se cucuia, a se găibăra, a se popoţa, (prin Transilv.) a se pupuia, (prin Olt.) a se suliga. (S-a ~ în copac.)

căţărá vb., ind. prez. 1 sg. cáţăr, 2 sg. cáţări, 3 sg. şi pl. cáţără; conj. prez. 3 sg. şi pl. cáţăre

A SE CĂŢĂRÁ mă cáţăr intranz. 1) (despre fiinţe) A se sui cu greu, prinzându-se. 2) (despre plante) A se ridica, agăţându-se (de ziduri, de ramuri etc.); a se urca; a se sui. /v. a se agăţa

catára s.f. (înv.) anatemă, blestem, afurisenie.

căţărá s.f. (reg.) veveriţă, caţobâră, coţoligă.

căţărá s.f. (reg.) veveriţă, caţobâră, coţoligă.

căţărá (-r, -át), vb. – 1. A se sui, agăţîndu-se, pe un loc înalt. – 2. A (se) cocoţa. – Var. acăţăra. Origine necunoscută. Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 41 şi DAR consideră contaminare a lui acăţa cu bg. katerjă se „a se căţăra“. Capidan, Dacor., VII, 129, sugerează alb. katsaroj; cf. şi bg. kacvam „a se cocoţa“, katerica „veveriţă“, şi ngr. ϰαντζαρώνω „a se căţăra“. Este posibil ca asemănarea să se datoreze unei intenţii expresive comune. Var. prezintă o contaminare evidentă cu acăţa. – Der. (a)căţător, adj. (care se caţără); căţărătoare, s.f. (ciocănitoare, Picus major).