CĂLĂRÉŢ, -EÁŢĂ, călăreţi, -e, adj., subst. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care călăreşte, (sportiv) care practică călăria. ♦ (Înv.) Călăraş (1). 2. S.m. Denumire dată unor piese şi instrumente: a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fişe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate; b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se aşază răsturnată pe braţele unei balanţe pentru a obţine echilibrul; c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care serveşte la închiderea unui circuit; d) bară scurtă de oţel şi de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. – Lat. caballaricius.

Călăreţ ≠ pedestru

CĂLĂRÉŢ s. 1. v. cavalerist. 2. (TEHN.) cavaler. (~ la o balanţă.)

călăréţ adj. m., s. m., pl. călăréţi; f. sg. călăreáţă, pl. călăréţe

CĂLĂRÉŢ ~i m. 1) Persoană care merge călare pe cal. 2) Sportiv care practică sportul numit călărie. /<lat. caballaricius