CĂPĂTẤI, căpătâie, s.n. 1. Parte a patului sau a oricărui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. pernă sau alt obiect pe care se pune capul. ♢ Loc. adj. şi adv. Fără căpătâi = fără ocupaţie (bine definită), fără rost. ♢ Expr. A sta la căpătâiul cuiva = a veghea lângă o persoană bolnavă. A nu avea căpătâi = a nu avea nici un rost în viaţă. (Înv.) A face (cuiva) de căpătâi = a căpătui; a căsători (pe cineva). ♦ Carte de căpătâi = a) carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; b) carte preferată. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capăt (1), sfârşit. ♢ Expr. A scoate ceva la căpătâi sau a o scoate la căpătâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătâi = a da de capăt, a descurca. Lat. capitaneum.

CĂPĂTÂI s. v. perinoc.

CĂPĂTÂI s. 1. v. cap. 2. cap, creştet. (La ~ul unui bolnav.) 3. (pop.) podval. (~ pe care se aşază un butoi.) 4. v. vârtej. 5. v. broască.

căpătâi s. n., pl. căpătâie, art. căpătâiele

CĂPĂTÂ//I ~ie n. 1) Parte a patului pe care se pune capul. ♢ A sta la ~iul cuiva a veghea lângă un bolnav. 2) Obiect sub formă de sac scurt şi larg umplut cu pene, lână sau vată, care se pune sub cap în timpul somnului; pernă. ♢ Fără ~ fără casă; fără rost în viaţă. Carte de ~ a) carte fundamentală într-un domeniu; b) carte de care nu te poţi despărţi. /<lat. capitaneum