CERBÍCE s.f. 1. Ceafă, grumaz. ♢ Expr. A fi tare de cerbice = a fi dârz, neînduplecat. 2. Fig. Mândrie; împotrivire. – Lat. cervix, -icia.

CERBÍCE s. (TEHN.) (pop.) drug. (~ la jujeu.)

CERBÍCE s. v. ceafă, grumaz.

cerbíce s. f., g.-d. art. cerbícii

CERBÍC//E ~i f. Partea posterioară a gâtului; ceafă; grumaz. ♢ Tare de ~ neclintit în poziţia pe care o ocupă. A frânge cuiva ~ea a forţa pe cineva să renunţe la ambiţia sa. [Art. cerbicea; G.-D. cerbicii] /<lat. cervix, ~icis

cerbíce s.f. – 1. Ceafă, grumaz. – 2. Şira spinării. – 3. Parte a jugului care se sprijină pe ceafa animalelor de tracţiune. – Istr. cerbice. Lat. cervῑcem (Puşcariu 340; Candrea-Dens., 308; REW 1848; DAR); cf. sard. kervija „ceafă“, abruz. šervicare „a scutura“. Celelalte cuvinte romanice sînt neol. Cuvîntul rom. este înv., odinioară de uz curent în literatura scrisă, astăzi folosit de anumiţi scriitori, într-un mod puţin artificial. – Der. cerbicie, s.f. (tenacitate, îndîrjire, neînduplecare); cerbicos, adj. (îndîrjit, orgolios, neîmblînzit), pentru al cărui semantism cf. v. sard. kerbiclia „voinţă“ (Atzori 98).