CERCUÍ, cercuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A lega, a strânge cu cercuri un vas de doage, o roată de car etc.; a freta. ♦ Fig. (De obicei în concurenţă cu încercui) A cuprinde ca într-un cerc; a înconjura. 2. Tranz. Fig. A limita, a mărgini. 3. Intranz. A se aşeza în formă de cerc. – Cerc + suf. -ui.

CERCUÍ vb. 1. a lega. (~ un butoi.) 2. v. freta.

cercuí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. cercuiésc, imperf. 3 sg. cercuiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. cercuiáscă

A CERCU//Í ~iésc 1. tranz. (butoaie, roţi etc.) A strânge cu cercul. 2. intranz. A se aşeza în formă de cerc; a face roată. /cerc + suf. ~ui