CIOCĂLẮU, ciocălăi, s.m. (Reg.) Ciocan³. – Din magh. csukló.

CIOCĂLĂU s. v. cocean, ştiulete.

ciocălău s. m., art. ciocălăul; pl. ciocălăi, art. ciocălăii

CIOCĂLẮ//U ~i m. reg. Ştiulete cu sau fără boabe. /<ung. csukló

ciocălău, ciocălăi, s.m. (reg.) 1. ştiulete (de porumb, cu boabe), drugă, drăgălău, cotolan, chică. 2. partea de jos a strujanului de porumb cu rădăcina rămasă în pământ, după ce a fost tăiat porumbul; cocean, ciocan, cioclej, tulean. 3. con de brad. 4. ciupercă veninoasă. 5. ciucure, cănac.

ciocălắu (-ắi), s.m. – 1. Ştiulete de porumb curăţat de boabe. – 2. Tulpină de porumb. – 3. Con de pin. – 4. (Trans.) Ciucure. – Var. ciucălău. Creaţie expresivă, pe baza lui cioc, cioacă, cu suf. -lău. Pentru sens, cf. ciocan „con“ şi „ştiulete de porumb“, ca şi sb. čokov „cocean“ (cf. Cihac, II, 53; Schuchardt, ZRPh., XV, 106), mag. csukló „vîrful frunzei“ (Scriban, Arhiva, 1912), a cărui asemănare se explică fără îndoială prin izvorul expresiv comun. – Der. înciocăla, vb. (a aranja, a potrivi), probabil plecîndu-se de la ideea de „a începe să se formeze coceanul“ (după Lacea, Dacor., V, 744, din săs. Tschachel „verigă“, soluţie puţin probabilă); desciocăla (var. deciocăla), vb. (a desface; a curăţa de boabe, a scoate păstăi), pe care Bogrea, Dacor., IV, 809, îl derivă greşit din tc. çokal „carapace.“