CIOROVĂÍ, ciorovăiesc, vb. IV. Refl. recipr. (Fam.) A se certa cu cineva pentru nimicuri şi fără a-şi spune cuvinte grele; a se ciondăni. – Et. nec.

CIOROVĂÍ vb. a se ciondăni, (reg.) a se vergela, (Mold.) a se ciorti, (fam.) a se cârâi, (fig.) a se clănţăni. (Se ~ şi se împacă imediat.)

ciorovăí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. ciorovăiésc, imperf. 3 sg. ciorovăiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. ciorovăiáscă

A SE CIOROVĂ//Í mă ~iésc intranz. fam. A se certa uşor pentru lucruri mărunte; a se ciondăni; a se clănţăni. [Sil. -vă-i] /Orig. nec.

ciorovăí (-ăésc, -ít), vb. – A se certa, a se lua la bătaie. Creaţie expresivă, cf. sporovăi, ciorobor. Scriban, Arhiva, 1922, 475, îl pune în legătură cu sb. čavarjati „a umbla brambura“, care nu se potriveşte nici fonetic, nici semantic. – Der. ciorovăială, s.f. (ceartă, dispută).