CIRC, circuri, s.n. 1. Gen de spectacol care cuprinde numere de gimnastică de acrobaţie, prezentare de animale dresate, momente comice bufe etc.; ansamblu artistic care organizează astfel de spectacole. 2. Construcţie de formă rotundă, cu locurile pentru spectatori aşezate în amfiteatru şi având la mijloc o arenă circulară, unde au loc spectacole de circ (1). ♦ Incintă neacoperită, în formă de amfiteatru, unde se celebrau jocurile publice la romani. 3. Depresiune circulară (cu aspect de amfiteatru) formată prin acţiunea de eroziune a unui gheţar, de obicei în regiunile muntoase înalte; căldare. Circ lunar = crater lunar. – Din fr. cirque, lat. circus.

CIRC s. 1. (GEOL., GEOGR.) caldeiră, cazan, căldare, zănoagă, (prin Ban.) scofaină. (~ în regiunile muntoase.) 2. circ lunar = crater lunar. (~ este o adâncitură rotundă pe suprafaţa lunii.)

circ s. n., pl. círcuri

CIRC ~uri n. 1) Gen de artă care cuprinde numere de acrobaţie, iluzionism, momente comice şi prezentare de animale dresate. 2) Construcţie prevăzută cu arenă şi locuri pentru spectatori dispuse în amfiteatru, unde se dau spectacole de acest fel. 3) (în Roma antică) Loc destinat curselor de care şi procesiunilor triumfale. 4) Adâncitură rotundă. ♢ ~ glaciar adâncitură formată în sol ca rezultat al acţiunii unui gheţar; căldare glaciară. ~ lunar adâncitură circulară pe suprafaţa Lunii; crater lunar. /<lat. circus, fr. cirque

CIRC s.n. 1. Reprezentaţie al cărei program cuprinde numere de gimnastică şi de acrobaţie, prezentare de animale dresate etc.; ansamblu artistic care dă asemenea reprezentaţii. 2. Incinta circulară unde se desfăşoară exerciţiile acrobatice sau ecvestre ale reprezentaţiilor de circ (1). ♦ Incintă circulară descoperită unde aveau loc jocurile publice la romani. 3. Depresiune circulară în regiunile înalte ale munţilor, formată prin eroziune sau prin acţiunea unui gheţar; chiuvetă (2) [în DN]. [Pl. -uri. / < lat. circus, cf. it. circo, fr. cirque].

cîrc, interj. – 1. Exprimă sunetele scoase de păsările din ogradă. – 2. Exprimă ideea a ceva minim: nimic, nici un pic. Formaţie expresivă; cf. cîr, şi sl. kruknǫti „a piui.“ Miklosich, Slaw. Elem., 42, pune în legătură rom. cu sl., dar rădăcina expresivă este probabil spontană, ca în cîr sau gr. ϰιρϰν-, sicil. karkariare (REW 4674), fr. courcailler. Der. cîrcîi (var. cîrcăi, gircăi, chi(o)rcăi, chi(o)rcăni, chercă(n)i; mr. cărcăies), vb. (a piui, a cîrîi), pe care Conev 54 îl derivă din bg. krŭkam (cf. Capidan, Meglonoromînii, 60 şi Pascu, I, 66); cîrcîit, s.n. (piuit); cîrcni, vb. (a piui, a ţipa; a bombăni; a protesta; a spune ceva, a deschide gura), care pare o formă redusă de la var. *cîrcăni, cf. chiorcăni, dar este contaminată de sl. krkniti, cu acelaşi sens (după Skok 72, din sb. krknuti); cîrcotă, s.f. (chiţibuş; neînţelegere, ceartă); cîrcotaş, adj. (certăreţ, scandalagiu); cîrcotos, adj. (certăreţ); cîrcoti, vb. (a face scandal; a critica; a se agita, a se foi); cîrcoteală, s.f. (încurcătură, belea); cîrcoseală (var. cîrcoveală), s.f. (pretext).