CIÚCURE, ciucuri, s.m. 1. Ornament făcut dintr-o împletitură sau dintr-un mănunchi de fire, cu care se împodobesc marginile unui covor, ale unei draperii, unui obiect de îmbrăcăminte etc. ♢ Loc. adj. şi adv. (Plin) ciucure (de... sau cu...) = (încărcat) până la refuz (de... sau cu...). 2. (Rar) Ţurţur de gheaţă. ♦ (La pl.; urmat de determinări) Ornamente de cristal sau de sticlă care atârnă de marginile candelabrelor sau ale lămpilor. [Var.: ciúcur s.m.] – Cf. lat. c i c c u l u m (= ciccum „ciorchine“).

CIÚCURE s. canaf, (pop.) motocel, (înv. şi reg.) peleş, (reg.) frânghie, roit, tuftur, ţarţam, ţurţur, (Transilv.) boit, (prin Transilv. şi Maram.) şalang, (Olt.) ţorţoloş, (înv.) piuscul, săgeac. (Căciuliţă cu ~.)

ciúcure s. m., art. ciúcurele; pl. ciúcuri

CIÚCUR//E ~i m. 1) Ornament constând dintr-un mănunchi de fire legate sau împletite, cu care se împodobeşte marginea unor obiecte; canaf. ♢ Plin ~ încărcat peste măsură. 2) Fiecare dintre ornamentele de cristal sau de sticlă, care atârnă la o lustră. 3) pop. Ţurţur de gheaţă. /cf. lat. cicculum

ciúcure (-ri), s.m. – 1. Moţ, smoc de păr. – 2. Ornament făcut dintr-un mănunchi de fire, canaf. – 3. Pompon. – 4. Franj, ceapraz. – 5. Ţurţur de gheaţă. – 6. Lacrimă de cristal, la candelabre. – 7. Ciorchine. – Istr. cicur. Din ciuc „smoc,“ pe baza unui pl. astăzi puţin folosit, ciucuri, de la care s-a refăcut un nou sing. Nu poate proveni din mag. csukor, csokor (Cihac, II, 491; Gáldi, Dict., 172), deoarece cuvîntul mag. este un împrumut dialectal în rom. Pare puţin probabilă der. propusă de DAR, din lat. ciccum ‹ gr. ϰίϰϰος „partea cărnoasă a rodiei“ (cf. REW), sau de la dim. său *cicculum (Puşcariu, Studii istrorom., II, 226). Der. ciucuri, vb. (a face ciucuri); ciucurar, s.m. (fabricant de pasmanterie); ciucuriu, adj. (moţat); ciucuros, adj. (cu multe ornamente); înciucura, vb. (a împodobi; a încărca). Din rom. sau din mag. provine sb. čokur „nod“.