COÁMĂ, coame, s.f. 1. Păr lung (şi stufos) care creşte pe grumazul sau de-a lungul spinării unor animale. ♢ Păr lăsat să crească (excesiv de) lung pe capul unei persoane, mai ales al unui bărbat. ♦ Fig. Frunziş des din vârful coroanei arborilor. 2. Culme prelungită de deal sau de munte; creastă. 3. Partea de deasupra, orizontală, a unui zid. ♦ Linie de intersecţie (orizontală sau oblică) a două versante de acoperiş. – Lat. coma.

COÁMĂ s. 1. v. creastă. 2. (CONSTR.) creastă, culme, (reg.) comană, coroană, laţ, samară, slimnă. (ă acoperişului unei case.) 3. muchie. (~ la un zid.)

coámă s. f., g.-d. art. coámei; pl. coáme

COÁM//Ă ~e f. 1) (la unele animale) Păr lung şi aspru pe partea superioară a gâtului sau de-a lungul şirei spinării. 2) Părul lung şi aspru al unui om. 3) Partea cea mai înaltă a unui deal sau munte; creastă; vârf; culme; spinare; creştet; pisc. 4) Linie de intersecţie a versantelor unui acoperiş. 5) fig. Coroana deasă a unui copac. [Sil. coa-mă] /<lat. coma

coámă (-me), s.f. – 1. Păr lung crescut pe grumazul sau spinarea unor animale. – 2. Păr lung, plete. – 3. Creastă, culme. – 4. Creastă (de acoperiş). Mr., megl. coamă, istr. comę. Lat. cŏma (Puşcariu 305; Candrea-Dens., 377; REW 2071; DAR); cf. it. chioma, prov. v. sp., port. coma. – Der. comat (var. încomat), adj. (cu coamă, pletos); comos, adj. (pletos). Matei Caragiale pare să fi fost primul care a folosit vb. a încoma „a încununa cu plete“ (nori ce trec încomînd cerul), construit pe baza adj. anterior; comar, s.n. (partea dinspre ceafă a apărătorii de jug).