CÓMA, come, s.f. (Fiz.) 1. Aberaţie a sistemelor optice care constă în apariţia unei imagini în formă de cometă. 2. Aberaţie a lentilelor electronice, caracterizată prin apariţia unei estompări spre periferia imaginii. – Din fr. coma.

CÓMĂ¹, come, s.f. Pierdere totală prelungită a cunoştinţei, a sensibilităţii şi motricităţii, asemănătoare cu un somn adânc, provocată de o ruptură a vaselor creierului, de diabet, de uremie sau de alte boli. ♦ (Impr.) Agonie. ♢ (Arg., loc adj. şi adv.) De comă = extraordinar, nemaipomenit. – Din fr. coma.

CÓMĂ², come, s.f. 1. Cel mai mic interval muzical, greu perceptibil pentru auz; semn folosit pentru a indica în muzica instrumentală frazarea, iar în muzica vocală locurile unde se respira. 2. (Germanism, reg.) Virgulă. – Din germ. Komma, fr. comma.

CÓMĂ s. v. agonie, virgulă.

cóma (fiz.) s. f.

cómă (med., muz.) s. f., g.-d. art. cómei; pl. cóme

CÓM//Ă² ~e f. muz. Cel mai mic interval muzical perceput de auz. /<germ. Komma, fr. comma

CÓM//Ă¹ ~e f. Pierdere a cunoştinţei în timpul unei boli grave, provocată de o reprimare a funcţiilor sistemului nervos central. ~ diabetică. ~ apoplectică. ♢ A fi în ~ a fi în agonie. [G.-D. comei] /<fr. coma

CÓMA s. f. 1. aberaţie a unui sistem optic în formă de coadă de cometă, cauzată de fascicule de raze incidente, lungi şi oblice. ♢ aberaţie a lentilelor electronice în apariţia unei estompări spre periferia imaginii. 2. nebulozitate gazoasă care înconjură nucleul unei comete. (

CÓMĂ¹ s. f. stare letargică de pierdere totală a cunoştinţei, a sensibilităţii şi posibilităţii de mişcare, produsă de o hemoragie cerebrală, diabet, uremie etc. (

CÓMĂ² s. f. (muz.) 1. interval greu perceptibil, între două note enarmonice. 2. semn care indică (în muzica instrumentală) frazele şi (în muzica vocală) locurile unde se respiră. (

CÓMA s.f. (Fiz.) Aberaţie a unui sistem optic în formă de coadă de cometă, cauzată de fascicule de raze incidente, largi şi oblice. [< fr. coma].

CÓMĂ¹ s.f. Stare letargică de pierdere a cunoştinţei, a sensibilităţii şi a posibilităţii de mişcare, produsă de o hemoragie cerebrală, de diabet, de uremie etc.; agonie. [< fr. coma, cf. gr. koma – somn profund].

CÓMĂ² s.f. 1. A noua parte dintr-un sunet, care este cea mai mică diviziune a tonului perceptibilă cu urechea; semn care indică (în muzica instrumentală) frazele şi (în muzica vocală) locurile unde se respiră. 2. (Rar) Virgulă. [< it. coma, germ. Komma, cf. gr. komma – fragment de frază].