CONJÚNCŢIE, conjuncţii, s.f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziţii într-o frază sau două cuvinte cu acelaşi rol sintactic într-o propoziţie. 2. Poziţie a doi aştri care, la un moment dat, au aceeaşi longitudine cerească. [Var. conjuncţiúne s.f.] – Din fr. conjunction, lat. conjunctio, -onis.

conjúncţie s. f. (sil. -junc-ţi-e), art. conjúncţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. conjúncţiei; pl. conjúncţii, art. conjúncţiile (sil. -ţi-i-)

CONJÚNCŢI//E ~i f. 1) lingv. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziţii sau două cuvinte, stabilind între ele un anumit raport. ~ copulativă. 2) astr. Poziţie a două planete în momentul când longitudinea lor cerească coincide. [Art. conjuncţia; G.-D. conjuncţiei; Sil. -ţi-e] /<fr. conjonction

CONJÚNCŢIE s.f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziţii sau două cuvinte cu aceeaşi funcţie sintactică. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propoziţiile componente sunt adevărate şi este falsă când cel puţin una dintre componente este falsă. ♦ Figură de stil care enunţă o observaţie rezultată din asocierea unor aspecte de viaţă contradictorii; sinichioză. 2. (Astr.) Poziţie în care se găsesc doi aştri care au aceeaşi longitudine cerească la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjuncţiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].

CONJÚNCŢIE s. f. 1. parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziţii sau cuvinte cu aceeaşi funcţie sintactică. 2. (log.) conectiv („şi“) caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propoziţiile componente sunt adevărate şi falsă, când cel puţin una dintre componente este falsă. 3. figură de stil care enunţă o observaţie din asocierea unor aspecte de viaţă contradictorii. 4. poziţie a doi aştri care, la un moment dat, au aceeaşi longitudine cerească. (după fr. conjonction, lat. coniunctio)