CONSONÁNŢĂ, consonanţe, s.f. 1. (Muz.) Unire, combinare armonioasă a două sau a mai multor sunete de înălţimi diferite. 2. Fig. Potrivire de idei, de păreri; înţelegere, acord. – Din fr. consonance.

CONSONÁNTĂ, consonante, s.f. (Rar) Consoană. – Din lat. consonans, -ntis.

Consonanţă ≠ distonanţă, discordanţă, disonanţă

CONSONÁNŢĂ s. v. acord.

CONSONÁNŢĂ s. v. acord, concordanţă, conformitate, corespondenţă, potri-veală, potrivire.

CONSONÁNTĂ s. v. consoană.

consonántă s. f. → sonantă

consonánţă s. f., g.-d. art. consonánţei; pl. consonánţe

CONSONÁNŢ//Ă ~e f. 1) Ansamblu de sunete armonioase. 2) Uniformitate de sunete finale a două sau a mai multor cuvinte. 3) Succesiune de sunete. /<fr. consonance

CONSONÁNTĂ s. f. consoană. (<germ. Konsonant)

CONSONÁNŢĂ s. f. 1. (muz.) îmbinare armonioasă de sunete. ♢ asemănare a sunetelor finale din două sau mai multe cuvinte. 2. (fig.) acord, înţelegere, potrivire de opinii. (<fr. consonance, lat. consonantia)

CONSONÁNTĂ s.f. (Rar) Consoană. [< lat. consonans, cf. germ. Konsonant, it. consonante].

CONSONÁNŢĂ s.f. 1. (Muz.) Unire, îmbinare armonioasă de sunete. ♦ Uniformitate sau similitudine a sunetului final din două sau mai multe cuvinte. 2. (Fig.) Acord, înţelegere, potrivire de opinii. [Cf. fr. consonance, lat. consonantia, it. consonanza].