CUTÚMĂ, cutume, s.f. Normă de drept consfinţită printr-o practică îndelungată: consuetudine, obicei. ♦ (În vechiul drept) Obiceiul pământului. – Din fr. coutume.

CUTÚMĂ s. (JUR.) consuetudine, datină, obicei, tradiţie, uz, uzanţă. (Practică consacrată prin ~.)

cutúmă s. f., g.-d. art. cutúmei; pl. cutúme

CUTÚM//Ă ~e f. Normă de drept nescrisă, consfinţită prin tradiţie; obiceiul pământului. /<fr. coutume

CUTÚMĂ s.f. (Jur.) Normă de drept nescrisă, adoptată prin tradiţie; consuetudine. [< fr. coutume].