DĂRÂMĂTÚRĂ, dărâmături, s.f. 1. Zid, clădire dărâmată; ruină. ♦ Material căzut, surpat dintr-o clădire în ruină. 2. (La pl.) Crengi de copaci rupte şi doborâte la pământ; vreascuri. 3. (Fam.) Epitet deprecativ dat unui animal sau unui om slăbănog. [Var.: dărmătúră s.f.] – Dărâma + suf. -ătură.

DĂRÂMĂTÚRĂ s. v. ruină.

dărâmătúră s. f., g.-d. art. dărâmătúrii; pl. dărâmătúri

DĂRÂMĂTÚR//Ă ~i f. 1) Rămăşiţă de construcţie dărâmată; ruină. 2) la pl. Crengi uscate căzute din copaci; vreascuri; uscături. 3) fig. fam. depr. Fiinţă lipsită de vigoare. /a darâma + suf. ~ătură