DEŞTEPTĂCIÚNE s.f. Însuşirea de a fi deştept (2); inteligenţă. ♦ (Adesea ir.) Faptă sau vorbă de om deştept. – Deştept + suf. -ăciune.

DEŞTEPTĂCIÚNE s. 1. v. inteligenţă. 2. agerime, dibăcie, inteligenţă, iscusinţă, isteţime, îndemînare, pricepere. (~ unei persoane.)

deşteptăciúne s. f., g.-d. art. deşteptăciúnii

DEŞTEPTĂCIÚN//E ~i f. 1) Facultatea de a înţelege uşor şi profund fenomenele, lucrurile; agerime a minţii; inteligenţă. 2) Faptă sau vorbă de om deştept. [Art. deşteptăciunea; G.-D. deşteptăciunii; Sil. -ciu-ne] /deştept + suf. ~ăciu-ne