DEZBINÁ, dezbín, vb. I. 1. Tranz. şi refl. recipr. A face să nu se mai înţeleagă, să se duşmănească, sau a nu se mai înţelege între ei, a se duşmăni; a (se) învrăjbi. 2. Refl. (Rar) A se desface, a se separa, a se rupe (de undeva). – Din lat. disglut[i]nare (refăcut după îmbina).

A (se) dezbina ≠ a (se) îmbina, a (se) uni

DEZBINÁ vb. a (se) învrăjbi, (înv.) a (se) despărţi, a (se) dezuni. (De ce s-au ~ astfel?)

dezbiná vb., ind. prez. 1 sg. dezbín, 3 sg. şi pl. dezbínă

A DEZBINÁ dezbín tranz. A face să se dezbine. /<lat. disglut[i]nare

A SE DEZBINÁ mă dezbín intranz. 1) (despre două sau mai multe persoane) A trăi în vrajbă; a se afla în relaţii de duşmănie; a se vrăjmăşi; a se învrăjbi; a se urî. 2) (despre comunităţi) A-şi pierde coeziunea internă; a se dezmembra; a se dezarticula; a se descompune; a se dezagrega. 3) (despre crengi) A se desprinde de tulpină sau de altă creangă (fără a cădea). /<lat. disglut[i]nare