DEZOBIŞNUÍ, dezobişnuiesc, vb. IV. Refl. şi tranz. A-şi pierde sau a face să-şi piardă un obicei, un viciu; a (se) dezvăţa; a (se) dezbăra. – Dez- + obişnui (după fr. déshabituer).

A (se) dezobişnui ≠ a (se) obişnui

A dezobişnui ≠ a deprinde, a obişnui

DEZOBIŞNUÍ vb. v. dezbăra.

dezobişnuí vb. (sil. mf. dez-), ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. dezobişnuiésc, imperf. 3 sg. dezobişnuiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. dezobişnuiáscă

A DEZOBIŞNU//Í ~iésc tranz. A face să se dezobişnuiască. /dez- + a obişnui

A SE DEZOBIŞNU//Í mă ~iésc intranz. A-şi pierde obişnuinţa (de a face ceva); a se dezvăţa. ~ să povestească. /dez- + a se obişnui