DISCRÉŢIE s.f. 1. Calitatea de a păstra o taină încredinţată. ♢ Expr. A păstra discreţia = a nu răspândi o ştire, a nu divulga un secret încredinţat. ♦ Rezervă în atitudine, reţinere în vorbe şi în fapte. 2. Fig. Calitatea de a nu atrage atenţia, de a nu şoca (prin aspect). 3. (Fam.; în loc. adv. şi expr.) La discreţie = cât pofteşti, cât vrei, fără nici o restricţie, din belşug. A fi (sau a ajunge, a rămâne, a pune, a lăsa) la discreţia cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) la bunul plac, la dispoziţia cuiva, supus puterii abuzive, capriciilor cuiva. [Var.: (înv.) discreţiúne s.f.] – Din fr. discrétion, lat. discretio, -onis.

Discreţie ≠ indiscreţie

DISCRÉŢIE s. secret, tăcere. (A păstrat o ~ absolută asupra celor discutate.)

discréţie s. f. (sil. -ţi-e), art. discréţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. discréţiei; pl. discréţii

DISCRÉŢI//E f. 1) Caracter discret. 2) Comportare reţinută şi plină de tact; delicateţe. ♢ La ~ cât doreşte. A pune (sau a lăsa) la ~a cuiva a pune (a lăsa) la dispoziţia cuiva. [Art. discreţia; G.-D. discreţiei; Sil. -ţi-e] /<fr. discrétion, lat. discretio, ~onis

DISCRÉŢIE s.f. 1. Însuşirea de a fi discret. ♢ A păstra discreţie = a nu divulga o taină încredinţată. ♦ Rezervă, cumpătare, reţinere (în purtări, în vorbe). 2. La discreţie = din belşug; a fi la discreţia (cuiva) = a fi la cheremul, la dispoziţia (cuiva). [Gen. -iei, var. discreţiune s.f. / cf. fr. discrétion, it. discrezione, lat. discretio – discernământ, alegere].