DOGÍ, dogesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre butoaie, putini etc.) A avea doagele desfăcute, depărtate una de alta, rupte. ♢ Tranz. Uscăciunea dogeşte butoaiele. 2. Fig. (Despre voce) A suna răguşit. – Din doagă.

DOGÍ vb. v. răguşi.

dogí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. dogésc, imperf. 3 sg. dogeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. dogeáscă

A DOG//Í ~ésc tranz. A face să se do-gească. /Din doagă

A SE DOG//Í se ~éşte intranz. 1) (despre butoaie, putini etc.) A fi cu doagele desfăcute. 2) (despre voce) A căpăta un tembru răguşit şi înfundat; a suna ca din butoi (gol). /Din doagă