FÁLCĂ, fălci, s.f. 1. Fiecare dintre cele două oase ale feţei în care sunt fixaţi dinţii; (la oameni) maxilar; (la animale) mandibulă. ♢ Expr. Cu o falcă în cer şi (cu) alta (sau una) în pământ = a) (în basme) cu gură enormă, larg deschisă pentru a înghiţi tot ce-i iese în cale; b) foarte furios, gata să se certe cu violenţă. ♦ Partea inferioară a obrazului. ♦ (La insecte) Maxilă. 2. (Tehn.) Element al unui dispozitiv sau al unei maşini, care serveşte la prinderea unui obiect, a unui material etc., la sfărâmarea ori deformarea unui material etc. – Refăcut din fălci (pl. înv. al lui falce < lat. falx, -cis).

FÁLCĂ s. (ANAT.) 1. v. maxilar. 2. v. mandibulă. 3. v. maxilă.

fálcă s. f., g.-d. art. fălcii; pl. fălci

FÁLC//Ă fălci f. 1) Fiecare dintre cele două oase ale feţei în care sunt fixaţi dinţii; maxilar. ~a de sus. ~a de jos. ♢ Cu o ~ în cer şi (cu) alta în pământ a) cu gura larg deschisă; b) cuprins de mânie; foarte furios. 2) Fiecare dintre cele două părţi inferioare ale obrajilor. 3) Element al unui dispozitiv sau al unei maşini cu ajutorul căruia se prinde sau se strânge un obiect. [G.-D. fălcii] /<lat. falx, ~cis

falca