FONÉTIC, -Ă, fonetici, -ce, s.f., adj. 1. Ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiţia şi evoluţia sunetelor limbajului articulat. ♢ Fonetică generală = ramură a foneticii care studiază sunetele în general, fără să se oprească la o limbă anumită. Fonetică descriptivă (sau statică) = ramură a foneticii care se ocupă cu descrierea şi clasificarea sunetelor vorbirii în general sau ale unei limbi anumite într-o perioadă determinată. Fonetică istorică (sau evolutivă) = ramură a foneticii care studiază sunetele unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite în dezvoltarea lor, încercând să stabilească legile după care au loc modificările fonetice. Fonetică experimentală (sau instrumentală) = ramură a foneticii care studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale şi al unor mijloace tehnice. Fonetică sintactică = studiul modificărilor fonetice suferite de un cuvânt sub influenţa cuvintelor vecine cu care se găseşte în relaţii sintactice. Fonetică funcţională = fonologie. 2. Adj. Relativ la sunetele unei limbi; care ţine de fonetică (1), privitor la fonetică. ♢ Ortografie fonetică = ortografie bazată pe principiul scrierii cuvintelor după cum se pronunţă. – Din fr. phonétique.

fonétic adj. m., pl. fonétici; f. sg. fonétică, pl. fonétice

FONÉTI//C ~că (~ci, ~ce) 1) Care ţine de fonetică; propriu foneticii. Studiu ~. ♢ Ortografie ~că ortografie care are la bază principiul scrierii cuvintelor după cum se pronunţă. 2) Care ţine de sunetele limbii; propriu sunetelor limbii. Transcriere ~că. /<fr. phonétique

FONÉTIC, -Ă adj. Referitor la fonetică. ♢ Ortografie fonetică = ortografie în care scrierea cuvintelor se face după felul cum se pronunţă. [< fr. phonétique].