GOÁNĂ, goane, s.f. 1. Deplasare cu paşi mari şi repezi; urmărire în fugă. ♢ Loc. vb. A pune (pe cineva) pe goană sau a lua (pe cineva) la goană = a goni; a fugări. ♦ Viteză mare cu care se deplasează un vehicul; grabă mare cu care se deplasează o fiinţă. 2. Vânătoare (cu gonaci şi câini); haită. 3. (Rar) Prigoană, persecuţie. 4. (Pop.) Împerechere a vacii cu taurul. – Din goni (derivat regresiv).

GOÁNĂ s. 1. v. fugă. 2. fugă, viteză, (fig.) zbor. (Mergi la el în ~ şi adu-l aici.) 3. v. alergătură. 4. v. hăituire. 5. haită. (O ~ organizată la vânat.) 6. v. montă.

goánă s. f., g.-d. art. goánei; pl. goáne

GOÁN//Ă ~e f. 1) Deplasare cu viteză mare; mers iute. ♢ A o lua la ~ a începe să fugă; a o rupe la fugă. A pune pe ~ (pe cineva) a alunga, a fugări pe cineva. 2) Plecare grabnică (şi uneori pe furiş) dintr-un loc; fugă. 3) Urmărire insistentă şi fără motiv, care cauzează neplăceri; prigoană; persecuţie. ♢ A nu slăbi din ~ a urmări în permanenţă. 4) Vânătoare cu gonaci. 5) pop. Împerechere a vacii cu taurul. /Din a goni