IMPUTÁRE, imputări, s.f. Acţiunea de a (se) imputa şi rezultatul ei; reproş, mustrare, învinuire. ♦ (Concr.) Măsură prin care se dispune reţinerea din câştigul unui angajat sau cooperator a despăgubirilor pentru paguba cauzată de acesta instituţiei sau întreprinderii unde lucrează; sumă care trebuie plătită pentru această pagubă; imputaţie. – V. imputa.

IMPUTÁRE s. 1. v. reproş. 2. admonestare, ceartă, certare, dojană, dojenire, morală, mustrare, observaţie, reproş, (pop. şi fam.) beşteleală, muştruluială, ocară, (înv. şi reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) şmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învăţătură, preobrăzitură, probozire, răpşte, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care a primit-o l-a potolit.)

imputáre s. f., g.-d. art. imputării; pl. imputări

IMPUT//ÁRE ~ări f. 1) v. A IMPUTA. 2) Dezaprobare verbală adresată cuiva în semn de nemulţumire (pentru fapte sau vorbe reprobabile); reproş; bănuială; dojană; mustrare. [G.-D. imputării] /v. a imputa

IMPUTÁRE s.f. Acţiunea de a (se) imputa şi rezultatul ei; imputaţie. [< imputa].