INTELIGÉNŢĂ, inteligenţe, s.f. 1. Capacitatea de a înţelege uşor şi bine, de a sesiza ceea ce este esenţial, de a rezolva situaţii sau probleme noi pe baza experienţei acumulate anterior; deşteptăciune. ♢ Inteligenţă artificială = capacitate a sistemelor tehnice evoluate de a obţine performanţe cvasiumane. ♦ Persoană inteligentă. 2. (Înv.; art.) Totalitatea intelectualilor; intelectualitate (2). [Var.: inteligínţă s.f.] – Din fr. intelligence, lat. inteIligentia, germ. Intelligenz, rus. inteligenciia.

INTELIGÉNŢĂ s. v. intelectualitate.

INTELIGÉNŢĂ s. 1. deşteptăciune, intelect, judecată, minte, pricepere, raţiune, spirit, (pop.) duh, (Ban., Transilv. şi Olt.) pamet, (înv.) înţelegere, (fam.) doxă, (fig.) cap, creier. (Are un ochi ager şi o ~ de nivel mediu.) 2. agerime, deşteptăciune, dibăcie, iscusinţă, isteţime, îndemânare, pricepere. (~ unei persoane.)

inteligénţă s. f., g.-d. art. inteligénţei; pl. inteligénţe

INTELIGÉNŢ//Ă ~e f. 1) Facultatea de a înţelege uşor şi profund fenomenele, lucrurile; agerime a minţii; deşteptăciune. 2) Persoană inteligentă. /<lat. intelligentia, fr. intelligence, germ. Intelligenz

INTELIGÉNŢĂ s.f. Înţelegere profundă, uşoară a unor lucruri mai ales din domeniul culturii şi al ştiinţei; facultatea de a înţelege, de a pricepe fenomenele, lucrurile etc.; deşteptăciune; înţelegere. [< lat. intelligentia, cf. fr. intelligence].