IPOTÉZĂ, ipoteze, s.f. Presupunere, enunţată pe baza unor fapte cunoscute, cu privire la anumite (legături între) fenomene care nu pot fi observate direct sau cu privire la esenţa fenomenelor, la cauza sau la mecanismul intern care le produce; presupunere cu caracter provizoriu, formulată pe baza datelor experimentale existente la un moment dat sau pe baza intuiţiei, impresiei etc. ♦ (Mat.) Ansamblul proprietăţilor date într-o demonstraţie şi cu ajutorul cărora se obţin noi propoziţii. – Din fr. hypothèse.

IPOTÉZĂ s. 1. presupunere, prezumţie, supoziţie, (livr.) conjectură, (înv.) supunere. (Ce ~ a lansat?) 2. v. presupunere.

ipotéză s. f., g.-d. art. ipotézei; pl. ipotéze

IPOTÉZ//Ă ~e f. 1) Părere bazată numai pe fapte aparente; presupunere; prezumţie; supoziţie. 2) mat. Element dat pe baza căruia poate fi demonstrată o teoremă. [G.-D. ipotezei] /<lat., gr. hypothesis, fr. hypothese

IPOTÉZĂ s.f. Presupunere, supoziţie pe baza unor fapte cunoscute asupra relaţiei între anumite fenomene sau asupra legăturii dintre aceste fenomene şi cauzele lăuntrice care le determină. ♦ (Mat.) Element dat pe baza căruia se dezvoltă o demonstraţie. [Cf. fr. hypothèse, lat., gr. hypothesis < hypo – sub, thesis – poziţie].