IRONÍE, ironii, s.f. Vorbă, frază, expresie, afirmaţie care conţine o uşoară batjocură la adresa cuiva sau a ceva, folosind de obicei semnificaţii opuse sensului lor obişnuit; zeflemea, persiflare. ♢ Expr. Ironia sorţii = joc neaşteptat al întâmplării. – Din fr. ironie, lat. ironia.

IRONÍE s. persiflare, zeflemea, (rar) persiflaj, (fig.) împunsătură, înţepătură, pişcătură, şfichi, şfichiuitură. (O ~ cu adresă precisă.)

ironíe s. f., art. ironía, g.-d. art. ironíei; pl. ironíi, art. ironíile

IRONÍ//E ~i f. Vorbă conţinând o uşoară batjocură (la adresa cuiva sau a ceva). ♢ ~a soartei joc al întâmplării, care pare a fi o urmare a unei intenţii rele. [G.-D. ironiei] /<lat. ironia, gr. eironeia

IRONÍE s.f. 1. Cuvânt, frază conţinând o uşoară batjocură, folosind semnificaţii opuse sensului lor obişnuit; zeflemea, persiflare. ♢ Ironia soartei = situaţie intervenită contrar tuturor aşteptărilor, ca un joc neaşteptat al întâmplării. 2. Categorie estetică şi filozofică desemnând expresii sau imagini cu semnificaţii opuse sensului obişnuit, în scopul ridiculizării disimulate. ♦ Figură de stil prin care se enunţă ceva pentru a se înţelege contrariul. [Gen. -iei. / < fr. ironie, cf. it., lat. ironia, gr. eironeia – întrebare].